﻿ECOURI

     Printre diferitele fenomene asupra feței terestre cari au putut influența marile variații de climate, mai ales în ultimii ani- este și circulați apelor marine, legată ea însăși de circulația genrală a atmosferii. E în sfârșit un fenomen, asupra căruia până acum, n'a fost atrasă destul atenția și asupra căreia D-nii Kerne și Brooks au făcut de curând o serie de calcule foarte interesante.
     Îndată ce temperatura medie se coboară îndeajuns pentru ca să formeze calotele de gheață permanentă dela poli, ca acele cari se văd acum, calotele acestea de gheață polară de-
vin ele înșile cauza unei noi|schimbări de temperatură.  Într'adevăr ghiața| reflectează căldura solară mai energic decât apa care o absoarbe în mare parte. Ghiața refectează pa-
tru cincimi. Calota polară, odată formată, va coborî deci temperatura și calota se va mări tot atât, mereu.
S'a calculat că ar fi destul o coborâre de temperatură inferioară de o jumătate de grad ca să se poată produce o calotă de gheață polară care să se întindă până la al șai-
zecișicincilea grad de altitudine.
Dimpotrivă, o urcare a temperaturii medie de unul sau două grade ar fi destul ca să facă să dispară calotele actuale ale polilor și ca o urmare firească, s'ar răsturna imediat, printr'o mare schimbare, climatele terestre.
     Și iată cum o mică schimbare de temperatură, de un grad sau două, ar ajunge să cauzeze pământului efecte pe lângă cari micile noastre revoluțiiomenești, și nevoiașele noastre răsboaie, și nevoiașele noastre industrii, n'ar fi decât niște fleacuri fără nici o importanță. 
     Se adeverește dar dictonul: „Cauze mici, efecte mari” .


Oratoria politică

Mai acum câte va zile D. I. G. Duca, șeful partidului liberal-național a vorbit despre unii din mari oratori străini sau români, pe care D-sa îi auzise pe vremuri. A fost o frumoasă și interesantă conferință, rostită cu talentul cunoscut al D-lui Duca. Totuși i-au fost aduse și critici. S’a spus în special că conferențiarul a uitat să vorbească de unii din fruntașii oratoriei noastre, de Barbu Delavrancea spre pildă. Ii vom aduce și noi una: aceea de a nu fi analizat tocmai unul din mijloacele principale de persuaziune ale oratorului politic și anume de falșa argumentare, făcută totuși în forma impresionantă a unui riguros silogism. 
Și aceasta mai cu seamă în oratoria noastră politică. Cauza? Recrutarea aproape generală a oratorilor politici în rândurile oratorilor baroului, cari prin meseria, pe care o exercită, trebue să se deprindă cu în trebuințarea raționamentelor greșite și apoi obicinuiți cu ele le transportă și în oratoria politică. In fața justiției fiind totdeauna vorba de o controversă între două părți, dintre care și una și alta susțin că au dreptate; este fatal ca una din ele cel puțin să fie silită să întrebuințeze mijloace de convingere, logice în formă, dar nelogice în fond, de vreme ce adevărul nu poate fi de cât unul singur. Cu atât mai ușor este să întrebuințezi aceste forme de argumentare, acolo unde un predicator nu-ți mai cântărește toate cuvintele, unde argumentarea nu-ți mai e limitată de dispozițiunile precise ale legii, unde convingerea auditorului se face și prin sentiment, nu numai prin rațiune și atunci încep sofismele, care fac parte din bagajul întelectual al oratorului politic, totdeauna gata, totdeauna în măsură de a răsturna argumentele expuse de adversar, chiar atunci când acesta nu rostește de cât adevărul.
De câte ori în discursurile oamenilor politici, nu se fac raționamente, care par evidente și care analizate în afară de atmosfera în în care au fost făcute și de entuziasmul momentan apar tot atât de absurde ca silogismele, clasice din cărțile școlare. Căci pe o petițiune de principiu se poate construi un silogism, care să aibă o concluziune adevărată. Dacă spun spre pildă: Pătratele sunt rotunde.
Cercul e un pătrat: Deci cercul este rotund, am ajuns la o judecată adevărată, deși amândouă premisele silogismului erau falșe. Dar când vei spune: Negrii sunt oameni, Românii sunt oameni deci Românii sunt Negri; ajungem la o concluziune absurbă, deși matematicește două cantități egale cu o a treia sunt egale și între ele. Și exemplele pot fi înmulțite oricât. Sunt și îndrumătoare clasice pentru uzul oratorilor amatori de sofisme. Iată de pildă „Viața este o plăcere! Dacă viața nu ai fi-o plăcere, ar fi o povară. Dacă ar fi o povară am suferi și am căuta să o ușurăm. Dacă am căuta să o ușurăm, am putea reuși măcar în parte. Dacă am reuși măcar în parte, am mai răsufla și am fi fericiți. Deci viața este o plăcere!”,
Alta este acea orientală o „Trecerei interzise”. Un cadiu, poate chiar Nastradin Hogea intră în grădina unui Sultan, deși trecerea prin acea grădină era pedepsită cu moartea. Adus înaintea Sultanului el se roagă să i se mai acorde trei zile și trei nopți de viață. In urmă va face în fața sultanului numai o simplă afirmațiune care va fi, firește, adevărată sau nu. Dacă va fi adevărată să i se taie capul. Dacă nu va fi adevărată, să fie spânzurat. 
Sigur că vinovatul nu-i va scăpa nepedepsit, sultanul jură că se va tine de cuvânt. Dar după trei zile, Cadiul îi spune următoarele: „Cum să fiu spânzurat!”…Dacă aceasta este adevărat, Sultanul trebuie să-i tae capul și afirmația devine neadevărată. Dacă nu e adevărat, sultanul trebue să-l spânzure și afirmația devine adevărată. Intre adevărul-neadevăr și neadevăratul-adevăr, Sultanul e silit să renunțe la pedeapsă.
Dar cea din Don Quijote cu podul peste care cel care trebue să treacă e obligat să jure înainte de a păși pe el unde se duce și pentru ce și dacă nu spune adevărul este spânzurat la capul cellalt al podului? Dar cea a Crocodilului, care a răpit un copil și făgăduește mamei că i-l restitue, dacă îi va spune ce are să facă cu el? Dar cea cu profesorul de drept, care trebue plătit jumătate înainte de proces și jumătate în urmă, dacă se câștigă procesul și care reclamă jumătatea a doua a onorariului, deși nu a fost nici un proces? Cea d’întăi e de origină indiană; cea de a doua de origină greacă veche. Amândouă sunt interesante pentru că și una și cealaltă parte argumentează și fiecare din ele revendică dreptatea pentru ea.
Toate acestea și multe altele sunt întrebuințate cu mult succes în oratoria politică. Și avem o încredere, că la noi sunt mai adeseori neînvățate, ci izvorâte din mintea proprie a oratorului. Incă un merit pe care Dl. I. G. Duca a uitat să-l scoată la iveală.

I.J


„ Curierul”
Ziar independent
Chișinău, str. Carol, nr. 48, Tipografia Cartea Românească
Director Ion Peretz


Articolul ”Intoleranță și monopol” (apare pe prima pagină)

Există o curioasă tendință la noi în țară. Aceea de a cofunda un drept cu exercitarea exclusivă a acelui drept. Tendință de monopolizare, tendință de ocupare.
Fiecare nu se mulțumește cu liberul exercițiu al dreptului său în cadrul legilor țării și în respectul drepturilor celorlalți. Il vrea singur pentru el, îl vrea ca o proprietate particulară, sacrosanctă, de la care ar fi înlăturați toți ceilalți, indiferent dacă și ei sunt capabili de acest drept; indiferent dacă și ei au facultatea legală de a uza de el. Și e stranie această mentalitate la un popor, care nu a fost răsfățat de soartă în decursul veacurilor, care a văzut tăgăduindu-se și cele mai scumpe și mai legitime aspirațiuni ale sale, care este moștenitor al spiritului juridic român, care este capabil în general de înțelegerea tuturor subtilităților legale și jurisprudențiale, care știe să despice firul în patru oridecâte ori este vorba de a reduce din facultățile altora. Și doar Românul nu e aprig la câștig, nu e scump la păstrare, nu este egoist și neînțelegător de bine. Țara Românească și Moldova au fost adăpostul toleranței religioase, pe timpul când în tot Occidentul civilizat zeci de mii de oameni erau chinuiți de procedura inchizitorială și arși de vii pe ruguri pentru edificarea și plăcerea spectatorilor și pentru așa zisa mântuire a sufletelor celor supliciați. Nu a existat ură pe temeiu de religiune în țărilor române; nu a ființat nici chiar pe temeiu de rasă, deși multe din popoarele, cu care neamul românesc a venit în atingere, nu s’au sfiit să abuzeze de el, să-l amăgească, să-l jefuiască, să-l împileze. Cu o ironie, când mai ușoară, când mai amară, Românul a caracterizat neamurile celelalte după trăsăturile caracteristice, pe care a avut ocazia să le observe mai mult în relațiunile pe care le-a avut cu aceste neamuri. A relevat naivitatea și și lașitatea Țiganului, făloșia Ungurului, industriozitatea Neamțului, perfidia Grecului, lăcomia Rusului, cruzimea Turcului, dar nu a păstrat în inima sa ură pentru nici unul. De unde a izvorît în moderna mentalitate românească acestă intoleranță, care se manifestă în viața socială de acuma și ca formă uneori violentă? Poate numai în desechilibrul, pe care l-a adus în conștiința poporului o legislațiune de aiurea, împrumutată, nepotrivită cu dânsul, deosebit de vechile lui datine și obiceiuri și pe care, neputându-și-o asimila în întregime o aplică așa cum o înțelege și atât cât îi convine.
In conștiința poporului român, timp de veacuri dreptul s’a confundat cu dreptatea. Libertatea acordată lui fie de lege, fie de morală se confunda cu priceputul înalt al justiției eterne și numai astfel se manifesta la el. ” Dreptate”, ”strâmbătate”, observarea meticuloasă a căii pe care sentimentul moral îndrumă pe fiecare dintre noi sau abaterea dela această cale; acestea au fost concepțiunile veacului nostru despre drept în timp de veacuri. Dar a venit concepția străină a dreptului depărtat de dreptate, a dreptului izolat de morală, de care, nu are să se mai ocupe și s’a schimbat și criteriul moral al claselor suprapuse. Și dreptul a fost confundat cu privilegiul și libertatea cu atot puternicia și facultatea cu monopolul. Și întreaga conștiință juridică a neamului a luat-o pe calea cea strâmbă.
Și ar fi în sarcina noastră, a ziariștilor, cari avem pretenția să continuăm să fim luminătorii poporului în afară de școală, să luptăm pentru a readuce ideia de drept la adevărata ei concepțiune, nedespărțibilă de ideia de dreptate pentru toți.
Dar dacă tocmai ziariștii și-au pierdut ei înșiși concepția creată a dreptului și au căzut în greșala comună?

